‘blu walking on sunshine

n-am inteles niciodata infatuarea caracteristica a utilizatorului de Mac; de fiecare data cand intreb pe cineva cu ce sistem de operare lucreaza si spune Mac, aud si tonul vocii cum se schimba. tot atunci nu reusesc sa inteleg de ce nici unul din oamenii asta care isi cumpara Mac habar nu are de versiune. e ca si cum i-as intreba de cele sapte minuni ale lumii, si cu tupeu, nu cu caracter informativ.

sa ne intelegem, eu despre Macuri am inteles in mare urmatoarele : ca sunt ff stabile si ca sunt f indicate oamenilor care lucreaza grafica (arhitectura) + alte chestii de genul, nu mie sau unuia care habar n-are pe ce planeta traieste si care poate daca ar avea posibiliatea si-ar lua din snobism un miniMac asa ca sa stea cu ochii cat cepele si sa mai invete una alta.

sa revin de unde am plecat, din cauza genului asteia de atitudine am ajuns sa vad fiecare om cu Mac precum reclama de pe site-ul apple (pardon reclamele), in care Mac-ul e de departe special iar Pc ul e …doar un ordinary boring personal computer. da, asta e imaginea mea despre oameni cu Mac, in special barbati ; femei care stiu sa utilizeze Mac n-am intalnit pana acum (in afara de genius virtual ofc), decat secretare proaste care intreaba ce click sa faca, dreapta sau stanga, si dupa ce vad care sunt posibilitatile se stramba si gata, la revedere…

in concluzie imi plac Macurile, si last but not least ipodurile (the iphone too). sunt innebunita dupa ele, daca as putea mi-as lua din fiecare model cate unul si le-as folosi pe rand, nu ca sa ma dau mare, but to feel permanently up on cloud no. 9. nu mi-am luat Ipod inca, si parca am citit pe blogul lui Mr. fry ca ar aparea un model nou, deci inca un motiv sa mai astept sau sa ma zgarii pe ochi. : d

n-am reusit sa inteleg de ce atunci cand o persoana care asteapta la metrou, la scari, sau la capat de drum pe altcineva, are mereu grija sa butoneze la telefon sau sa se prefaca ocupata; la barbati  cred ca da mai bine in peisaj ca cel care vine sa te observe primul si sa inceapa conversatia. sau e o chestie asa de ‘nu ma deranjati, intre timp mai am si ceva treaba; butonez niste chestii cu disperare pana vine soacra-mea, nevasta-mea, amanta sau prietenul de pahar’. cu domnisoarele lucrurile stau altfel: unele vorbesc la telefon, sau mai bine zis se prefac si vorbesc singure, altele isi studiaza parul, unghiile, mersul si tocul de la pantofi, putine stiu sa astepte.

eu nu stiu ce fac atunci cand trebuie sa astept, pt ca mie nu mi place sa astept, prefer sa intarzii … glumeam, eu ma asez undeva intr-un colt (nu pe jos, doar dc am unde) si ma uit la oameni, studiez asa in continuu trecatori si le pun ganduri in creier, adica imi imaginez ce ar putea sa le treaca prin cap dupa cum mi se arata.

uneori ma simt coplesita de toate lucrurile pe care le vad in jur si pe care nu incetez sa le adun. si nu sunt singura care face lucrul asta. mi se pare ca suntem tentati sa strangem, sa adunam lucruri, sa depozitam… daca ma uit in jurul meu pe birou acum, am niste chestii care poate nu folosesc la nimic, si langa ele mai pun totusi o jucarie, un desen, o vedere, o agrafa; cand ajung acasa ma uit in jur si iar observ : printre zeci de chestii agatatoare, vad genti, fire, bratari si carti, pungi, cutii, si tot asa. simt uneori ca parca e prea mult, ca se aduna multe lucruri pe care nu stiu unde si cum sa le mai asez pentru ca sigur nu sunt de aruncat. am senzatia ca unele fac parte din mine, din ceea ce sunt sau pur si simplu sunt niste must have-uri care imbraca diferite forme in mintea mea.

unii imi spun ca lucrurile astea te definesc, sau ca fac parte din personalitatea ta. eu credeam ca tu te definesti prin ce faci sau iti manifesti personalitatea in diferite situatii, prin reactii sau experiente care au legatura cu tine. ce treaba au cutiile de pantofi cu  maruntisuri si inelul roz cu ceea ce sunt eu acum ?!

poate au treaba doar cu nostalgii si amintiri, cu parti din mine ramase in cutii si puse la secret.

da, profit de faptul ca (inca) am curent si ma mai uit si eu la una alta la pc, tv-ul se lipeste ff rar de mine.

aseara am revazut filmul asta, despre care nu pot spune decat ca merita vazut si revazut si pastrat. cel putin de mine

face parte din lista aceea pe care ziceam ca o fac si n-am mai facut-o, cu chestii pe care nu vreau sa le uit sau sa le neglijez.

am o prietena (ivona) care-mi spunea ca o sa-si faca un caiet cu lucrurile pe care nu vrea sa le faca atunci cand va avea copii, lucruri pe care ea le considera gresite; cred ca e o idee buna.

am depasit perioada cand credeam ca notam chestii pt ca ne senilizam si uitam; maybe because i’m gettin’ old…

atunci cand mintea este limpede si gandurile stau la locul lor, lucrurile arata cam asa :

sau nu?

sa fii prost mi se pare cel mai grav lucru de pe planeta, pe langa multe altele care desigur nu ma intereseaza la ora asta. am gasit-o pe proprietara si am anuntat-o ca o suna de la electrica sa confirme detaliile despre factura, am stat 1h cu ea in telefon. a doua zi dimineata cand a sunat incasatorul, ea a raspuns si a zis ca nu stie despre ce e vorba; m-a sunat sa ma intrebe daca vreau eu sa vb cu el. sffffffffffffffffffffffgttttttjjjjj!!!!!!

m-am enervat si i-am zis: ‘cum mai femeie sa nu stii, pai de ce am stat o ora aseara in tel?’ l-a sunat inapoi si i-a zis ca s-a luminat, a ramas sa mai verifice el, si de atunci nimic. ea a plecat iar la mama naibii, el nu stiu cine e si de unde sa-l iau.

ma duc sa dorm, mi-e somn rau si e bine sa mai dormi cateodata, cred ca ajuta la ceva : )

cred ca fiecare om care gandeste ajunge la un moment dat la blocaje, eu ma gandeam la prieteni. vorbeam azi in metrou cu raluca (s-a intors din germania and i hate her pt ca si-a luat o groaza de chestii dragute de la h&m), si-mi zicea ca prietena ei cea mai buna pleaca in franta cu bursa si o sa fie asa trist… discutiile astea despre oamenii pe care-i stii de multi ani si care ti-au fost prieteni ma duce cu gandul la blocajele de care vorbeam si ma intorc in timp…
la gradinita nu prea aveam habar de prietenie (nu ma interesa decat baiatul educatoarei, pe care l-am ajutat la un moment dat sa-si sparga capul), ma rog,  a trecut timpul, in generala mi-am facut prieteni dintre colegele de clasa si uneori prin vecinii din fata blocului sau de pe strada de la bunica.

la liceu mi-am ales oarecum prietenii, sau poate m-au ales ei pe mine, a fost perioada nebunatica si funny, cu tot felul de experiente majoritar placute si cu decizii care crezi ca n-o sa-ti schimbe viitorul (o sa facem, o sa ramana asa, o sa … blabla)

in facultate nu mi-am facut multi prieteni asa cum speram, si nici n-am trait mirajul american al petrecerilor de camin sau al gastii. n-am facut niciodata parte dintr-o gasca si nici nu stiu daca vreau, am fost mereu genul de om putin distant care, daca vrea, poate sa-si gaseasca loc in orice grup si sa se distreze dar care vrea in acelasi timp sa aiba spatiu. (da, au fost si momente cand am vrut)

am cunoscut tot felul de persoane care puteau sau nu sa-mi devina prieteni, unora le-am pierdut urma pt ca mi se pareau mediocre si nu ma stimulau, altele ma faceau sa ma simt inferioara, mi se pareau prea destepte pt ca vorbeau mult. tarziu am inteles ca nu asta inseamna sa fii destept.

la primul job erau numai oamenii interesati sa-si faca o imagine buna si sa castige cat mai mult pe seama altora si prin rautati. am cunoscut o singura persoana ok care mi-a spus ceva odata si mi-a intrat in cap: ai mare grija daca o sa mai lucrezi intre femei, si nu uita: femeile sunt rele! da, n-am uitat, asa e…

am senzatia ca in fiecare dintre momentele astea, cand vine vorba de prieteni buni sau f buni, ajung la momente de blocaj, pentru ca stau sa analizez situatia, si mi-e frica sa nu fiu obligata sa accept un adevar care nu-mi convine.

oamenii se schimba, cred ca inevitabil ma schimb si eu, oamenii care ti-au fost mereu prieteni tot ajung la un moment dat sa te ignore sau sa te ofenseze cumva intr-un fel care depaseste limitele prieteniei; in felul asta raman cu un gust oarecum amar pt ca stiu ca eu n-as oferi ceea ce primesc.

totusi, fiecare primeste ceea ce merita, deci e justificabil cumva. daca ajung sa justific situatia, atunci ma multumesc cu ea. asta e, pana la alte blocaje, raman aici. nu vreau sa trag linie.

play

cine n-are farfurie ming sa-si cumpere, nu stiu de ce dar pe mine mereu ma inspira; am luat-o de la bam boo mai demult si din fericire n-a fost sortita abandonului in dulapul cu vase. fara legatura cu subiectul (ca de obicei), azi m-am simti f bine, am citit, am mai invatat ceva excel, am vazut un psiholog la terapie cu o clienta, si am invatat ceva. ‘vorbim in fraze scurte, apreciative, in felul asta evitam sa invinovatim oamenii din jur pt frustrarile noastre’. as if ar avea vreo legatura decat sa eviti sa te pierzi in detalii. whatever! am observat ca-mi pun multe intrebari in ultima vreme, sper sa nu ma transform in semnul intrebarii. pam pam

de ce atunci cand iubitul tau e sofer ai vrea sa fie doctorand in filosofie, si atunci cand e doctor ai vrea sa fie un om simplu? n-ar fi mai bine sa ne asumam relatii cu oamenii care ne plac intru totul, intelegand ca si daca e zugrav, imi place de el si il accept asa cum e? vorbeam cu iulia in seara asta la o inghetata despre o tipa ff nemultumita ca prietenul ei e sofer. e tragica situatia pt ca baiatul n-are scoala, n-are carte, nu e titrat, e un simplu sofer. ma intreb oare daca ar stii ca omul are o diploma pe un raft prafuit, l-ar iubi mai mult? ar putea fi o garantie ca e in stare sa-si asume o relatie de lunga durata cu ups and downs? o sa stie sigur ca ii va oferi omului de langa ea toata afectiunea si confortul de care are nevoie?

ma indoiesc ca in momentul in care tii cu dinti de conventii sociale o sa mai fii in stare sa lasi emotii si gesturi tandre sa se manifeste la inceput de drum in doi.

ei, dar nu-i nimic, a gasit ea solutia si pt asta. o sa-l schimbe, o sa-l trimita la scoala, o sa faca om din el. wtf? e om deja, si face ceva dupa posibilitatile lui. m-am enervat teribil, si ca sa nu-mi stric seara, am incheiat cu intrebarea: daca ar fi cu un doctor in filosofie, oare ar fi in stare sa-i faca fata? adica sa incerce sa-l cunoasca si sa tina pasul cu el? mai mult ca sigur ca nu, pt ca el si-ar da rapid seama ca-si pierde vremea. si se facu liniste…

off topic, buna inghetata la cafenea, o recomand pe cea cu pepene galben (melone se cheama), si aviz amatorilor de mers pe jos in centru; am intalnit o groaza de tigani care alergau dupa mine sa le fac poze. noroc ca n-aveam tocuri, altfel ma faceam una cu asfaltul…

cum ar fi daca am trai de acum inainte cu gandul ca maine e prima zi din restul vietii noastre (the first day of the rest of ur life )? ne-am bucura mai mult? am fi mai sinceri? am fi tentati sa spunem mai repede ce simtim? sa refacem legaturi cu apropiati de care nu mai stim nimic si pe care-i ignoram pt simplul fapt ca mai e timp? sa recunoastem ca am gresit? sa lenevim dimineata in bratele persoanei iubite stiind ca la serviciu chiar nu e o tragedie? sa fim constienti ca nimeni nu e de neilocuit dar toti suntem unici? sa luam decizii pe care le amanam din obisnuinta? sa plecam in munti si sa ne testam limitele?

daca stau sa ma gandesc ca maine e prima zi din restul vietii, cred ca maine e cea mai importanta zi din viata mea, si atunci o sa fac tot ce pot ca sa fiu impacata la sfarsitul zilei si sa nu regret; restul vietii imi suna a risc, poate o sa fie, poate nu, dar maine sigur e o sansa.

does it make any sense?